Probabil unul din cele mai însemnate vise ale mele,este acela de a avea o casă,micuţă,cochetă,cu o grădina cu pomi şi multe flori.Cred că este visul oricărui om trăit prea multa vreme la bloc.
Dar ceea ce vreau să scot în evidenţă nu este construcţia în sine ci ceea ce înseamna pentru noi „acasă”,pentru că de multe ori,deşi locuieşti într-o casă,nu întotdeauna o simţi ca o parte din viaţa ta.Să găseşti acolo toată tihna şi pacea interioară pe care trebuie sa o simţi când te întorci acasă.
Pentru mine casa a fost întotdeauna un punct fix pe harta vieţii,ceva la care să mă raportez,un loc al meu unde să mă cuibăresc sătulă de griji şi de stres,un loc unde să mă pierd în îmbraţişarea oamenilor pe care-i iubesc.
Si mai cred că o casă în care să locuieşti singur nu poate fi niciodată „acasă”.
Deşi sunt o călătoare neobosită,îmi place orice drum ce duce spre casă,dar întotdeauna mi se pare mai lung ca la plecare.
Acasă e locul acela unde sunt din nou copil cârlionţat şi pus pe şotii,copil care-şi doreşte să ajungă mai degrabă „om mare” ca apoi să vreau înapoi copilaria,sa dorm ,să visez,să mă vindec.
Uneori ne e dat să trecem pragul altor case,să deschidem alte uşi,dar de multe ori pragul e străin,drumul e al altora,ne-a fost dat doar să ne intersectam cărările.
Se spune că,britanicii se plimbă goi prin noua casă,ca într-un ritual pentru a simţ că sunt „.acasă”.
Atâtea case,atâtea uşi deschise,atâtea ferestre luminate în bătaia soarelui …şi totuşi doar un loc e „acasă”.
